Nu ştiam că are atâţia ani. Sunducul bunicăi stă de mult timp, singur şi trist în casa cea mare. Când am întrebat-o pe bunica câţi ani are, ea mi-a zis că peste 100…Mama ei, Marina, i l-a dat drept zestre, care la rândul ei, l-a primit de la mama ei, Tudora, născută în anii 1880. Lada e plină cu prosoape făcute manual, basmale şi alte lucruri, trecute de prima tinereţe.
Dar cea mai vie amintire este cea legată de război. Bunica avea opt ani când a început. Se temea cumplit de bombardamente. Se ascundea în bordei şi dormea pe acest sunduc. Mama ei umbla prin ogradă, căci trebuia să facă mâncare şi să aibă grijă de cele câteva animale care-i rămaseră. În fundul bordeiului, aveau o hrubă unde toţi vecinii au depozitat grâu şi porumb. Doar bunica şi un câine stăteau ziulica întreagă ascunşi. Câinele avea o labă ruptă care se ţinea numai într-o bucată de piele. Când se auzeau bombardamentele, el fugea în fundul hrubei şi stătea acolo nemişcat. Şi-a mâncat piciorul cât timp a stat în bordei, dar nici afară nu a avut curaj să iasă.
Tatăl bunicii mele a fost luat pe front în 1943 şi nu s-a mai întors. Fraţii mai mici nici nu l-au cunoscut. Doar ea îşi aminteşte cum era tatăl lor. “Tata citea ziare. Avea şapte clase la români şi ştia să citească şi să scrie. Boala lui era gazeta”, povesteşte bunica. Nu au ştiut mulţi ani nimic de el, până când le-a venit o scrisoare acasă în care erau înştiinţaţi că este prizonier, într-un lagăr de concentrare. Apoi - nimic. Ani de zile în care mama ei a crescut singură trei copii şi i-a scos din foamete. Prin anii 70, au aflat că un bărbat care fusese în lagăr cu tatăl lor, locuia chiar lângă ei. Acesta le-a povestit că în lagăr toţi mureau de foame. Îi hrăneau ca pe nişte câini, doar aruncându-le câte ceva peste gard. Din cauza foamei, au săpat un tunel. Zile întregi, până când au ajuns la un câmp de sfeclă. În fiecare noapte mergeau prin tunel, pe câmp şi mancau sfeclă. În ultima seară din viaţa lui, tatăl bunicii mele, Ion Braga, a zis: “Băieţi, mâncaţi, dar eu mai mult după sfeclă nu mă mai duc. Eu îs gata”. Şi a murit.
Sunducul a fost restaurat prin anii 80 de către un meşter chemat din târg (Chişinău)
În primii ani de război, nemţii şi românii au poposit pe meleagurile nostre. Bunica îşi aminteşte că veneau acasă la ei şi le arătau pe degete că trei, trei persoane vor locui acolo. “Erau frumoşi şi buni la suflet. Ne dădeau bomboane, când veneau. Dormeau jos în paie şi le plăcea să mănânce bine”.
Nemţii au ascuns armele lor după un poloboc de vin şi când au plecat le-au luat. Bunica îşi aminteşte că atunci când se pregăteau de plecare, românii au luat castronul cu zeamă şi mămăliga, tot ce-au putut. Însă nemţii care au stat la ei, le-au returnat vasele şi le-au mulţumit pentru tot.
După război, au urmat anii de foamete. “Încărcau copiii cu lopata în căruţă şi-i îngropau. Femeile, mamele nu aveau piept, nu aveau ce să mănânce”, spune bunica. Dar ei au scăpat. Mâncau “tosconidă” şi coajă de copac. Făceau păsat din păpuşoi la râşniţă, îl fierbeau şi mîncau. Zece ruble costa o felie de pâine neagră, iar 150 de ruble – o pâine albă. Oamenii erau umflaţi de foame şi apă. O parte din zestrea stră-bunicii mele a fost vândută în târg. Şalul, covorul, prosoape – toate au fost date îns chimbul hranei. În 1948 primăvara, a plouat. Şi grîul a crescut peste tot.
