Dar cea mai vie amintire este cea legată de război. Bunica avea opt ani când a început. Se temea cumplit de bombardamente. Se ascundea în bordei şi dormea pe acest sunduc. Mama ei umbla prin ogradă, căci trebuia să facă mâncare şi să aibă grijă de cele câteva animale care-i rămaseră. În fundul bordeiului, aveau o hrubă unde toţi vecinii au depozitat grâu şi porumb. Doar bunica şi un câine stăteau ziulica întreagă ascunşi. Câinele avea o labă ruptă care se ţinea numai într-o bucată de piele. Când se auzeau bombardamentele, el fugea în fundul hrubei şi stătea acolo nemişcat. Şi-a mâncat piciorul cât timp a stat în bordei, dar nici afară nu a avut curaj să iasă.

Tatăl bunicii mele a fost luat pe front în 1943 şi nu s-a mai întors. Fraţii mai mici nici nu l-au cunoscut. Doar ea îşi aminteşte cum era tatăl lor. “Tata citea ziare. Avea şapte clase la români şi ştia să citească şi să scrie. Boala lui era gazeta”, povesteşte bunica. Nu au ştiut mulţi ani nimic de el, până când  le-a venit o scrisoare acasă în care erau înştiinţaţi că este prizonier, într-un lagăr de concentrare. Apoi  - nimic. Ani de zile în care mama ei a crescut singură trei copii şi i-a scos din foamete. Prin anii 70, au aflat că un bărbat care fusese în lagăr cu tatăl lor,  locuia chiar lângă ei. Acesta le-a povestit că în lagăr toţi mureau de foame. Îi hrăneau ca pe nişte câini, doar aruncându-le câte ceva peste gard.  Din cauza foamei, au săpat un tunel. Zile întregi, până când au ajuns la un câmp de sfeclă. În fiecare noapte mergeau prin tunel, pe câmp şi mancau sfeclă. În ultima seară din viaţa lui, tatăl bunicii mele, Ion Braga, a zis: “Băieţi, mâncaţi, dar eu mai mult după sfeclă nu mă mai duc. Eu îs gata”. Şi a murit.

Sunducul a fost restaurat prin anii 80 de către un meşter chemat din târg (Chişinău)

În primii ani de război, nemţii şi românii au poposit pe meleagurile nostre. Bunica îşi aminteşte că veneau acasă la ei şi le arătau pe degete că trei, trei persoane vor locui acolo. “Erau frumoşi şi buni la suflet. Ne dădeau bomboane, când veneau. Dormeau jos în paie şi le plăcea să mănânce bine”.

Nemţii au ascuns armele lor după un poloboc de vin şi când au plecat le-au luat. Bunica îşi aminteşte că atunci când se pregăteau de plecare, românii au luat castronul cu zeamă şi mămăliga, tot ce-au putut. Însă nemţii care au stat la ei, le-au returnat vasele şi le-au mulţumit pentru tot.

După război, au urmat anii de foamete. “Încărcau copiii cu lopata în căruţă şi-i îngropau. Femeile, mamele nu aveau piept, nu aveau ce să mănânce”, spune bunica. Dar ei au scăpat. Mâncau “tosconidă” şi coajă de copac. Făceau păsat din păpuşoi la râşniţă, îl fierbeau şi mîncau. Zece ruble costa o felie de pâine neagră, iar 150 de ruble – o pâine albă. Oamenii erau umflaţi de foame şi apă. O parte din zestrea stră-bunicii mele a fost vândută în târg. Şalul, covorul, prosoape – toate au fost date îns chimbul hranei. În 1948 primăvara, a plouat. Şi grîul a crescut peste tot.

După o lungă pauză, el începe a povesti, cum a petrecut revelionul la spital. Cu o oarecare detaşare, parcă voioşie, îşi aminteşte că avea

În noaptea dintre ani: dezalcolizaţi, singuri şi curtaţi de moarte

colegi de cameră, treziţi şi ei la realitate din lunga boală a gâtului, adică băutul. “Încercam să reparăm televizorul, ca să auzim şi noi cuvântarea lui Lupu şi a lui Medvedev”, continuă el. Unul cu şurubelniţa, altul cu o furculiţă şi l-am făcut noi, până la urmă. Dar nici n-am observat că moşneagul nu mai suflă. Douăzeci de minute  nu i-au ajuns ca să treacă în noul an. Cel mai bătrân dintre ei, un moş care nu se mai ridica din pat, şi-a dat suflarea chiar în timp ce ceilalţi erau agitaţi din cauza venirii noului an.  Bărbatul continuă: asisitentele au venit după zeci de minute, deoarece nu au vrut să fie deranjate de un mort în noaptea dintre ani. “L-au pus jos, lângă uşă, de parcă lui i-era frig”, se amuză dezalcolizatul. Şi nu l-au acoperit cu nimic. Toţi treceau pe lângă el, îl priveau şi mergeau nepăsători mai departe.

Meditativ şi nostalgic, bărbatul iar repetă: douăzeci de minute nu i-au ajuns până la ora 12 noaptea, să asculte şi el pe  ”prezidentul” nostru şi pe cel al ruşilor. Doar reparasem televizorul…Cred eu că gândurile l-au năpădit, deoarece a tăcut mult timp. Nu-i venea să creadă că moartea i-a vizitat, chiar în seara de revelion. Dar s-a oprit  la moşul cel bătrân şi singuratic din colţul salonului. Deoarece ceilalţi erau ocupaţi cu televizorul. Dacă se apropia de cineva dintre ei, apoi nimeni nu avea să-l mai vadă pe Marian Lupu, cu un pahar de şampanie în mână. Dar au scăpat de moarte, de data asta. Şi au întâlnit noul an cu o cană de compot din mere afumate.

Anul acesta bunica mea face 80 de ani. Nu pot să iert faptul că până acum nu am găsit timp să scriu memoriile sale. Are multe de povestit. Este o femeie interesantă, deşteaptă şi cu multă experienţă de viaţă. Pe deasupra, mă tem că nu  o să reuşesc să mai stau cu ea pe lada cea veche de 100 de ani, pe care o ţine în casa cea mare şi pe care a dormit în timpul bombardamentelor din al doilea război mondial. Vreau să văd rochia de mireasă, cusută de mâna ei şi floarea din cap, pe care a cumpărat-o din târg pentru fina ei, dar nu a mai ajuns să o poarte.

Bunica Parascovia şi strănepoatele Bianca şi Alexandra

Noi suntem patru generaţii de femei. Toate încă în viaţă. Bunica mea, mama mea, eu şi fetele mele. De fapt sunt unica nepoată a ei şi unica care are fete. Este o legătură de nedescris, mai ales când stăm toate după sobă şi râdem cu gura până la urechi…

Aceste momente sunt de nepreţuit. De aceea voi începe de la ea. De la anul 1932, când s-a născut. Şi voi fi aici, în 2012, cu universul celorlalte. Iar în acest moment mă grăbesc, căci una din protagonistele viitoarele posturi, Alexandra, gângâie singură. Mă duc să o ascult şi cine ştie, poate are o istorie pentru blogul meu.

Măi, ce frumos mai cântă Julea asta! Bunica ne surprinde, pe toţi, la masă cu declaraţia ei. Plini de mirare şi curiozitate, aproape într-un glas, o întrebăm cum, cu cine, de ce a fost la concert. Zice că s-a dus cu taxiul. A stat chiar lângă scena improvizată şi a văzut tot. Eu o întreb cine a ieşit primul pe scenă. Se gândeşte puţin, apoi zice: acela, năntălog, care apare la televizor. Ne-o zis să votăm doi. N-am înţeles ce doi, numărul doi sau doi oameni: pe el şi pe altul. O zis că o să facă tot pentru norod.

Apoi a cântat Suruceanu, cu pălăria pe cap. Parcă-i cioban la oi, nu-i frumos deloc. După el, o cântat aista, cum îl cheamă…aşa-i rotunjior la faţă, ca un harbujel. Mihai Ciobanu! Ia frumos îi mai zice. Şi Julea o cântat. La anii ei, să ai aşa glas. Da, nişte dansatori împrejurul ei ce-o mai dansat, Nataşă…

Când a vorbit Marian Lupu, toţi aplaudau, zice bunica. Erau cu nişte flaguri acolo în urmă.  O înţeles cu cine să voteze, o întreb  eu? Da, şi eu i-am întrebat, nu ştiu. După ce s-a terminat, toţi – la vale. Avenit pe jos acasă, noaptea…A rămas mulţumită bunica de concert. Iar eu sunt şi mai mulţumită că are şi ea o bucurie…La ea, nu-i electorală.

Cei care nu au avut cultură aici de a citi, nici acolo nu au. Europa nu-i schimbă. Cine nu mergea aici la concerte, nu merge nici acolo. Această neimplicare şi nepăsare…e moştenită de la comunişti, din timpurile sovietice, când toţi s-au deprins că cineva hotărăşte în locul lor şi ia decizii. De ce tu nu ai citi ceva, nu te-ai informa şi ai avea propriile tale păreri şi gânduri?

În altă ordine de idei, şoferul de la microbuzul cu colete, i-a dat lui tata un pliant electoral. Era de-a Partidului Democrat. Eu ştiu opţiunea electorală a părintelui meu. El îşi spune părerea despre această c—ă politică. Şoferul zâmbeşte şi zice: da, bine, lasă-l jos (adică pliantul). Am altul pentru tine.

Îi dă unul de-a PL-ului. Ei, aşa mai merge, spune tata.

În general, zice el, că agitaţia electorală nu se face la ei. Foarte mulţi zic că nici nu vor merge să voteze. Atâţia ani, n-am fost acasă şi n-am votat, şi nu s-a întâmplat nimic. Acum, ce mai contează?

Iaka aşa gândesc cei care nu citesc Ziarul de Gardă.

)))))))))))

Apoi a văzut că ea nu reacţionează, a început să o tragă de mână. Ea nu zicea nimic. Doar a scos şase lei din portofel (culmea, să-i plătească şi lui), şi s-a pregătit de ieşire.  El i-a mai spus vreo două cuvinte frumoase…Dar au ieşit împreună. Doi tineri, fără obligaţii, liberi să facă ce vor. O fată care poate să-şi aleagă viitorul, care poate să spună nu.

Eu am avut o prietenă, care cât pe ce era să fie “gâtuită” de aşa zisul iubit. Cică o iubea la nebunie şi se enerva când auzea telefonul ei că sună, când ea vorbea cu cineva, că ea ieşea, că ea în general respira!!!!!!!!!!!!!De multe ori o lovea. Şi ea era o fată atât de frumoasă şi deşteaptă…Sau poate nu chiar, din moment ce nu putea să renunţe la aşa iubire. Până într-o zi, când i-a desfăcut telefonul în bucăţi şi a trântit-o pe pat şi a apucat-o de gât. Norocul ei a fost că cineva din părinţi a intrat în cameră şi l-a oprit.

Bine că nu s-a căsătorit cu el, dar aşa se gândea. Aceste mici palme, mici înjurături, îmbrâncituri – toate sunt semnele unei violenţe. Ea poate fi prevenită. Important este să renunţi la timp la omul care te înjoseşte. Mama mea de multe ori spune – fetele acestea, de ce se tem că nu vor mai găsi ….bărbat?

Trăim într-o lume liberă. Femeile trebuie să profite de asta.

E-he-he, dar să vă spun ceva mai amuzant. Cum stătea el la balcon şi-l asculta pe energicianul afumat, vede pe un vecin de-al nostru că vine la deal. Se clătina tare. La un moment dat, a căzut jos. Tata chiar se îngrijora, însă vecinul care părea să fie beat, s-a ridicat repede şi aluat-o la fugă în deal. Ce s-a întâmplat de fapt? Vecinul era treaz. Când a ajuns în dreptul porţii noastre, a văzut puii tinerei şi graşi care păşteau în drum. S-a prefăcut că se clatină, a căzut peste un pui şi când s-a ridicat, l-a băgat sub haină.  Bunica mea, care nu scapă nici un eveniment din mahala, l-a văzut. A lăsat ridichea din grădină şi a fugit într-un suflet la stăpânii puilor… Nu ştiu cu ce s-a terminat, dar cred că puii n-o să mai fie lăsaţi la libertate.  Libertatea are şi ea neajunsurile ei…

Când am mers acum, ştiam că Natalia este însărcinată cu cel de-al patrulea copil. Mulţi vor întreba, de ce fac copii, dacă sunt săraci. Femeia a suferit o operaţie la trompe şi era o posibilitatea foarte mică să mai facă copii. Şi aşa că….Nici soţul ei nu s-a arătat nemulţumit. A zis foarte senin că-l vor creşte. Eu ştiu că atunci când el nu avea de muncă, îi mai dădea cu păhărelul. Ştiu, dar îl cred. Să trăieşti în aşa condiţii, să nu ai nici un suport din partea statului, să priveşti ochii nevinovaţi ai copiilor şi să poţi să le spui că azi nu au ce mânca….Trebuie să ai inimă tare ca să nu cedezi. Cum să nu-ţi ieşi din minţi când ştii că plouă în casă, pe masă, pe pat…iar jos e doar pământ. Cum să nu-ţi ieşi din minţi când trebuie să te duci cu  ziua la cules perje sau la săpat ca să faci 200 de lei să-i dai la grădiniţă…Au vrut şi ei să fie în rând cu lumea. Dar lumea e nebună. Presupun că cei care activează acolo ştiu situaţia familiei. Şi mai presupun că primăria poate plăti întreţinerea şi hrana a doi copii la grădiniţă. Aşa se face. Eu am mai văzut şi în alte sate. Copiii din familii social vulnerabile merg gratuit la şcoală şi grădiniţă.

Cum să nu te arunci în băutură când tot ce n-ai face , este zadarnic…Au cumpărat săracii păsări – găini, raţe, gâşte. Într-o noapte, a venit dihorele şi le-a mâncat tot. Când s-au trezit, numai schelete de păsări şi sânge erau prin curte…Apoi guzganii au năvălit în casă…

Este groaznic ş straşnic că lângă noi se întâmplă aşa ceva. Că nimeni nu are puterea să facă nimic. Înţeleg că statul are nişte limite. Dar se poate de făcut altceva pentru ei. Sunt organizaţii, oameni, centre…Asistenţa socială cu ce se ocupă? Le-a dat doar 350 de lei şi gata? Ei trebuie să ajute toţi oamenii aflaţi în dificultate. Să-i viziteze, să le propună de muncă, să caute sprijin…

Cei de la OIM mi-au spus că se poate de făcut ceva. M-am bucurat ca un copil. Pot să le dea câteva materiale de construcţii, paturi…Şi asistenta se putea adresa la ei. Pentru ce mai fac toate aceste cursuri angajaţii de la stat? Cu victimele nu pot lucra, cu săracii nu pot lucra…

Volodea, soţul femeii i-a spus asistentei sociale că va merge la ziar. “Ei, ce Volodea, crezi că ziarul o să vină să-ţi facă casă sau să-ţi întreţină copiii?”. Acesta a fost răspunsul ei. Noi nu putem să-i construim casă, într-adevăr, dar putem să le aducem la cunoştinţa celor care pot. Oare nu toţi gândesca aşa ca mine că într-o viaţă trebuie să faci tot ceea ce poţi ca să ajuţi. Trebuie să ai satisfacţia şi liniştea că undeva un copil a adormit mai fericit fiindcă l-ai ajutat tu.

Reportaj

agenda.ro

Nu ştiu care era atmosfera pe plan politic prin anii 2001-2007, că eram în statul vecin. Mi se pare că era mai calm pentru nervul unui moldoveam obişnuit.  Ştiam că e dictatură, ştiam că e comunism, că nu e aşa cum ar trebui să fie, însă era parcă mai liniştit. Din 2009 încoace, de când am început să fiu chiar lângă evenimentele zilnice, la noi în ţară e o nebunie. Imediat după alegerile din aprilie – protestele, zilele de teroare, tineri, poliţişti…Apoi iar alegeri, campanie, fraude…Apoi iar dă-i cu închegarea parlamentului, împărţirea funcţiilor. Hai cu preşedintele. S-au codit, s-au învârtit, s-au tot întâlnit în exclusivitate şi nimic. Mă întreb dacă ei se întreabă cât mai poate norodul să îndure?

Rivalitatea dintre comunişti şi cei intitulaţi democraţi e de la sine înţeles, e ceva normal într-o democraţie. Dar la noi e anormal. Atâtea coaliţii, pacturi, forţe subterane, forţe negre, din spatele Alianţei, mafia a devenit peste noapte a unor persoane necunoscute. De-amu o ajuns noi să ne pârâm pe noi la oficialii europeni că cineva fumează mai mult. Că de-amu există o reţea din anii 90, împreună cu Guzganul Rozaliu. Că acesta trage de firele “setcii” politice de la Chişinău. Cică guzganul vine regulat la noi, după ce a pus la punct toată mafia românească. De-amu gangsterii politicii nu sunt comuniştii, dar democraţii. Aşa numeşte ex-preşedintele în discursul său pe premierul ţării. Gangster, banditism politic…De unde el ştie el aşa termeni? Îşi aminteste de ceva?

S-apoi în ultima săptămâna alt scandal.  Un alt personaj cu mai multe afaceri , tv, canale….cu cei mai buni avocaţi care erau cândva cei ai Moldovei în faţa Europei. De-amu fostul consilier face dezvăluiri în fiecari zi. Dar oare cine sunt ei cu adevărat şi pentru cine lucrează. Da nu mă interesează. Că în farfurie nu-mi toarnă ei.  Nici guzganul, sau gangsterul nu îmi provoacă insomnii.  Acestea sunt personaje media. Adevăraţi sunt cei care nu pot dormi cu gândul că mulţi copii nu vor merge la şcoală pentru că nu au cu ce se încălţa. Poate sunt unii, ca şi mine care se gândesc la femeia din satul vecin, cu trei copii şi însărcinată care doarme în păpuşoi? Dar mi-i frică să merg la concubinul ei violent…Poate cineva în ţara asta are alte preocupări decât să facă bloguri în luna august, după ce s-a început scandalul cu dezvăluirile şi să atace pe câte unul din aliantă? poate energia celor care prezintă scheme de mafie ale gangsterului cu guzganul trebuie de folosit pentru a întomi o schemă de reducere a sărăciei?

oamenii sunt sătuli de gogoaşe. ei dau din mână a lehamite când merge vorba de politică. pe ei nu-i interesează guzganii, dar boii şi vacile ce-o să mănânce la iarnă?